Poezii pentru cei ce stau acasă Costina Cheyrouze
-
- Arts
În fiecare zi, pentru cei ce stau acasă, Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.
-
Poza Veche - Otilia Cazimir
Sunt eu, fetița asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieș, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpușa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiță albă, de mătasă.)
Mi-e milă de mânuța ei,
De trupul mic, și firav, și puțin:
Mi-e milă ca de-un copilaș străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...
Pe vremea ceea nu mă cunoșteam, -
Oglinzile erau așa de nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Și n-am știu că-s eu.
Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuț și mic,
Am cercetat pieziș, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: - Săraca, tare-i mititică!
A râs și ea. – Ai și mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama,
Și-nspăimântată am fugit la mama...
Azi, din fetița aceea nu mai este
Decât o poză ștearsă și-o poveste.
Cu ochii mari, cu cercelușii din ureche,
Mi-a adormit – păpușa veche
Pe scauieșul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.
Dar de Crăciun, când fulgi subțiri de fum
Coboară liniște pe suflet și pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetișor, cum vine
Fetița din oglindă,
Cum își deschide ochii calzi și vii
Și-mi cere iarăși râs și jucării. -
Copacul - Nichifor Crainic
Înnalt şi-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer şi-ntre pământ stingher,
Crescui şi eu din veşnicul mister
Din care toate îşi pornesc izvorul.
Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Şi simt că-n mine năvăleşte dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.
Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Şi svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.
Şi-n freamătul de foi nelămurit,
Cu şoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit. -
Iubește-mi mâinile - Elena Farago
Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...
Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...
Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină... -
Dorul - Nina Cassian
Dragostea mea,
ancoră grea,
ține-mă strâns;
toate mă dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul cazu –
- poate că nu,
dar s-a făcut
liniște-n cer,
fără puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pași pe zăpezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singurățăți…
Nu mi te-arăți,
nu-mi trimiți vești.
Cât fără rost.
Oare ai fost?
Oare mai ești? -
Toamna În Parc - George Topârceanu
Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră... -
Eva - Lucian Blaga
Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi
c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.
Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume
cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.