Copilăria, etapa de început a vieții domină structura vieții de adult. Vârsta copilăriei fericite este una dintre cele mai frumoase etape ale vieții omului, motiv pentru care fiecare adult și-o rememorează cu plăcere. În primul rând, copilăria este perioada inocenței și a grijii pentru cei dragi, pentru natură, pentru micul univers în care copilul trăiește. La această vârstă, omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, îl cercetează cu multă curiozitate și emite păreri una mai originală decât cealaltă. Această primă parte a vieții este crucială prin fundamentul pe care îl pune la temelia viitoarei individualități (comportament, maniere, cunoștințe, exprimare). De aceea, nu este întâmplător faptul ca poporul român a cristalizat această etapă formativă în expresia ”cei șapte ani de-acasă” În al doilea rând, este important de menționat că adevărata conștientizare a vârstei copilăriei se petrece în a doua parte a vieții. Odată cu apariția copiilor, apoi a nepoților, omul matur își amintește cu nostalgie de vremea când era copilul inocent pe care îl întrezărește pe chipurile acestora. Grijile vieții îl aspresc și îl fac de multe ori să spună: ”ce n-aș da să fiu copil din nou”. În concluzie, copilăria și imaginea asociată a casei părintești sunt două rădăcini cărora omul le rămâne tributar întreaga viață. Când copiii sau adolescenții înfruntă traumatisme emoționale, necazuri și în special, stres neprevăzut, ei rămân cu cicatrici adânci și de durată. Persoanele care s-au confruntat cu o copilărie dificilă nu-și pot aminti mare parte din acea perioadă. Își pot aminti anumite fragmente, extrem de scurte, însă le va fi aproape imposibil să le integreze într-un context. Unul dintre cele mai frecvente feluri de a simți că ceva nu este în regulă, este sentimentul că le lipsește ceva, dar nu își pot da seama ce. Nu este neobișnuit ca persoanele traumatizate în copilărie, în special de un membru important al familiei, să fie înclinate către relații de prietenie, profesionale sau de cuplu, distructive. De ce? Pentru că vor căuta, inconștient, alți oameni care se potrivesc cu identitatea lor traumatizantă, repetându-și tiparul avut în trecut, chiar dacă, în mod conștient, se străduiesc să facă alegeri diferite, mai bune. În plus, aceste relații vor avea un impact emoțional puternic asupra persoanelor implicate și dezamăgite, pentru că nu vor înțelege de ce li se întâmplă toate tocmai lor. Alternativ relațiilor distructive, persoanele cu experiențe negative pot cădea în cealaltă extremă: izolarea și evitarea relațiilor de orice tip, pentru a-și oferi siguranța de care nu au avut parte în copilărie. Din păcate, această măsură de auto protecție conduce la izolare și depresie. Dacă unui copil i s-a implementat ideea că nu există iubire, atunci când se va îndrăgosti, nu va crede în ceea ce simte și își va respinge emoțiile. Terapia îi poate ajuta să conștientizeze lupta pe care o duc interior și să își recapete acele părți lipsă. De fapt, acele părți lipsă sunt asociate cu anumite stări și amintiri emoționale, iar regăsirea, acceptarea și vindecarea lor ajută la regăsirea acelui sentiment de întregire, de refacere a identității. A cere ajutor, e asul din mânecă pe care nu știai că îl ai! Folosește-l!