În episodul anterior vorbeam despre curajul, demnitatea și responsabilitatea de a fi polițist în RM, majoritatea ofițerilor de poliție sunt oameni cu idealuri morale și s-au înrolat în poliție pentru că vor să contribuie la îmbunătățirea vieții comunității, pentru a o face mai sigură şi pentru a ajuta oamenii. Din curiozitatea „Cum se descurcă un polițist cînd în munca sa întîlnește o pesoană care nu aude sau nu vorbește?” am și creat episodul de astăzi. Știm că în cazul unor accidente, persoana cu dizabilități de auz suportă un stres emoțional suplimentar din considerentul că nu poate comunica de la egal la egal, cu celelalte părți implicate. Conform datelor oferite de Asociația Surzilor în Republica Moldova sunt circa 5000 de persoane cu deficienţe de auz, oameni care trăiesc într-un univers prea puţin cunoscut de noi, cei care auzim. Aceştia spun că se lovesc zilnic de discriminare. Foarte puțini dintre ei au un loc de muncă, pentru că angajatorii nu au încredere în capacităţile lor, iar când merg să își revendice drepturile la instituţiile de poliție sau justiție, statul nu le pune la dispoziţie un translator. Prima noastră interlocutoare este dna Liliana Darii, interpret autorizat în limbaj mimico-gestual, în cadrul Asociației Surzilor din Moldova, pe care am rugato să ne povestească în numele persoanelor cu dizabilități de auz, detalii, despre cum reușesc acești oamenii să comunice cu poliția, în caz de necesitate? Liliana Darii…. Cu toții credem că atunci când se aplică legea, sunt utilizate cele mai relevante politici, este pe larg aplicată moralitatea și nedescriminarea. Dar trebuie să știm că niciunul dintre aceste aspecte nu funcționează bine atunci când este vorba de contexte juridice în care sunt prezente persoane surde. Prin urmare, articolele prevăzute in Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, conform căreia justiția asigură protecția egală a drepturilor tuturor acestor persoane, este pusă sub semnul întrebării atunci când se presupune că persoanele surde au acces la sistemul juridic în același mod ca și ceilalți și obțin aceleași rezultate ca și concetățenii lor care nu au probleme de auz. Statul pune problema comunicării cu persoanele cu dizabilități în grija ASRM, insă o asociație neguvernamentală nu poate înlocui structurile statului în exercitarea misiunilor sale. Despre cît de importanță este reforma poliției în sensul de a îmbunătăți incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități vorbim cu Ion Corcimari, Ofițer principal al Serviciului Mobilitate Academică al Direcției Cooperare Internațională a Academiei de Poliție ”Ștefan cel Mare” al MAI: Așadar, colaborarea între Poliție și interpreți în LMG este anevoioasă, nu există o reglementare clară. Deseori, există situații când interpreții nu sunt remunerați pentru serviciile lor (1), fac traducerea gratuit, din compasiune pentru persoana cu dizabilități de auz (2), polițistul sau persoana cu dizabilități achită din buzunarul său serviciile traducătorului (3). Uneori, pentru serviciul de translare polițistul vine la oficiul Asociației Surzilor RM, fiind întrerupte alte activități din cadrul organizației și oferindu-i-se spațiu pentru traducerile procedurale. Așadar, într-o țară ca RM, Serviciul 112, cu regret, NU are un interpret în Limbajul Mimico-Gestual pentru a prelua apeluri de la persoanele cu dizabilități de auz. Profesia de interpret în LMG nu este atractivă din punct de vedere financiar. Polițiștii, probabil, nu vor să învețe LMG, deoarece: această problemă nici n-a fost pusă pe agenda poliției, sau le-ar crea o încărcătură suplimentară la locul de muncă, fără a fi remunerați corespunzător. Totodată, este de menționat faptul că, numărul solicitanților de servicii sociale, inclusiv din rândul persoanelor