În ajun de Crăciun auzim povestea confruntării între Iisus, Domn al păcii, și paranoia puterii politice, militare sau religioase. Închinarea înțelepților persani e dublată de panica slujitorilor Templului. Magii recunosc regalitatea Pruncului și îi aduc daruri de încoronare: aur, smirnă și tămâie. Dacă romanii lui Octavian Augustus sunt interesați numai de taxarea evreilor pentru a asigurea pâinea și circul în „cetatea eternă,” Irod cel Mare e lovit de boală și ucide fără milă zeci de mii de prunci nevinovați, doar pentru a scăpa de orice posibil competitor. Colindele românești descriu această luptă între vechi și nou, între nerozia despoților și inocența copilăriei, între indiferența lumii și grija păstorilor, între întunericul iernii și lumina Stelei călătoare. Prezența feminină a Mariei, mama Pruncului Sfânt, combate orice prejudecată patriarhală. Noaptea cea mai lungă asistă la explozia miraculoasă a luminilor cerești. În frigul istoriei, Crăciunul devine contrapunctul călduros al harului divin. Într-o geografie asuprităde tirani megalomani, se naște smerit Regele creației. Întruparea Cuvântului nu e doar contracția absolută, golirea de sine sau neînțeleasă chenoză, ci și un gest de solidaritate: Emanuel, adică „Dumnezeu este cu noi.” Iată o narațiune teologico-politică, dar și o istorie adevărată. Ce opune modernitatea sărbătorii Crăciunului? Un discurs incapabil să transfigureze natura umană. Utilitarismul ratează esența relațiilor non-contractuale, cum ar fi prietenia. Capitalul lui Marx, pe de altă parte, n-a ameliorat condiția sufletească a oamenilor. Dimpotrivă. Ideologiile sunt opusul Evangheliei, care scoate din iadul deznădejdii sufletele celor înlănțuiți în păcat. Opera de persuasiune a teologiei nu răstoarnă doar premisele sceptice ale filozofiei, ci continuă printr-un efort de convingere a vieții frumoase care întrupează Cuvântul, înainte de a-l predica. Sfinții arată diferența între adevăr și opinie, dintre speranță și iluzie.