Vorbim în acest episod despre realizările lui Traian - despre proiectele de infrastructură, despre construcțiile monumentale pe care le ridică, mare parte cu banii Daciei. Vorbim și despre ambițiile lui, despre relația cu aristocrația romană, și despre faptul că, în cele din urmă, este cel care ajunge să fie numit Optimus Princeps - cel mai bun dintre principi. Nevoia lui de faimă, și un joc politic de maximă teatralitate îl aduc la cârma Armeniei, pe care o transformă în provincie romană -...

Cât poți rezista unui agresor care îți cere să fii legat de mâini și de picioare și ți-a luat deja o mare parte din regatul pe care-l stăpânești? Nu foarte multă vreme, motiv pentru care Decebal, după ce încheie o pace cu Traian, caută să-și strângă un cerc de aliați. Din păcate nu reușește. Nici încercarea de a afla mai multe informații de la (posibil) guvernatorul interimar al provinciei care cândva va deveni Dacia nu e de prea mare succes.

În acest episod parcurgem povestea primului război între Traian și Decebal, pornind de la cele două surse primare: istoria lui Dio Cassius, și interpretarea imaginilor de pe columnă. Vorbim despre cele trei posibile trasee inițiale de înaintare, despre prima etapă a războiului, despre încheierea bruscă a textului lui Dio Cassius, și încercarea de a descifra columna - intrăm apoi, în detaliu, în legătură cu campania de iarnă, contraatacul lui Decebal la sud de Dunăre, și înființarea lui...

După o pauză un pic mai lungă decât preconizam, revenim cu un nou episod; și chiar dacă planificasem să vorbim despre război (pe la minutul 30 încă credeam că vom vorbi despre primul război) am decis să vorbim un pic mai în amănunt despre surse (mai exact lipsa lor), dar și despre etapele premergătoare războiului. Motivațiile pe care le expune în fața senatului dar și pregătirile pe care le face Traian sunt la fel de importante.

În acest episod vorbim despre eterna prietenie dintre poporul dac și cel roman, cu aplicație directă pe perioada 85-90. O prietenie pe muchie de cuțit, ca să-i zicem așa. Domițian are o mare problemă pe mâini - la Dunăre năvălesc dușmanii. Sau, dacă ne uităm din partea cealaltă, triburile de la nord de Dunăre se răzvrătesc contra atitudinii din ce în ce mai sfidătoare și îndrăzneață a imperiului. E doar o problemă de perspectivă.

Suntem în anul celor patru împărați, momentul în care legiunile romane sunt mobilizate într-un război fratricid. Triburile de la granița imperiului, cumva, încearcă să profite pe cât posibil de degringolada din imperiu. Roxolanii sunt primii care profită de această situație, și după ce în iarna 67-68 avuseseră o incursiune care se soldase cu masacrarea a două cohorte romane, în martie, anul 69, un detașament de 9000 de călăreți pornesc într-o incursiune de jaf.

Chiar dacă uneori ajungem să-l revendicăm, Ovidiu este un roman înainte de toate, unul din cei mai apreciați poeți de la curtea lui Octavian Augustus. Ne uităm în acest episod îndeaproape la care pot fi motivele pentru care a fost exilat, la ce aflăm util din poemele lui, altceva decât faptul că era trist și supărat, și că se ruga de toată lumea să vorbească cu șeful de la Roma să-l ducă undeva mai la căldură.

Continuăm povestea de după Burebista cu cele câteva citate rămase despre regii care controlează diversele triburi dacice, unii implicați în conflicte cu Roma, alții participând în conflictele Romei; zăbovim un pic mai mult la povestea lui Marcus Licinius Crassus nu acel Crassus, ci nepotul lui o poveste cu care rămăseserăm datori dintr-un episod ceva mai vechi în care îl pomenisem ca ultimul roman care ia spolia opima - pentru că reușește să înfrângă o armată fără să piardă niciun soldat.

Cu un an în plus de lecturi și puneri de perspectivă, venim cu lucrurile care ne-au scăpat din vedere dățile trecute. Vorbim despre grupul Padea-Panaghiurski Kolonii, unde mai multe situri arheologice adaugă niște piese la o poveste și așa destul de încurcată din cauza lipsei sau abundenței de informații despre această perioadă. Cultura (sau subcultura, sau aspectul) PPK ridică niște semne de întrebare și noi încercăm să decriptăm înțelesul după (ne)priceperea noastră.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian! Poate că cel mai bun răspuns pe care l-am putut da în legătură cu dar de ce vorbim atât de mult despre romani este strofa a doua din imnul național; ăsta e locul de unde ne revendicăm.

Senatul îi găsește foarte rapid un înlocuitor lui Domitian, de parcă s-ar fi gândit din timp și îndelung la această problemă. Nerva, însă, nu e primul căruia să i se ofere poziția de princeps. Care e logica pentru care ceilalți refuză nu știm. Ce știm este că Nerva e cel curajos care acceptă responsabilitatea de princeps. Responsabilitate care vine ca o armă cu două tăișuri pentru un om care nu are foarte multe lucruri remarcabile făcute până acum, și nici măcar nu a fost conducător de oști.

După ce Vespasian calmează lucrurile și lasă un imperiu relativ calm pe mâna fiului său favorit, Titus, din umbră pare să lucreze Domitian - fiul neglijat, poate urâcios, care dă impresia că complotează la adresa fratelui său. Dar Domitian, dincolo de toată judecata grea aruncată pe spatele lui de către Tacitus sau Suetonius, pare un împărat mult mai rezonabil - un prototip de despot luminat, un individ cu o viziune deosebită care lucrează neobosit la mai-binele imperiului.

În această săptămână discutăm despre urmașul lui Vespasian la conducerea Imperiului Roman. Lăudat aproape universal de către istoricii antici pentru marea schimbare a lui din momentul în care ajunge împărat, Dio Cassius ne lasă, totuși, sămânțele dubiului, afirmând că nu a făcut nimic excepțional sau important. Titus nu e deloc neremarcabil; suspiciunea e că mare parte din deciziile lui Vespasian sunt, de fapt, ale lui Titus; acesta semnează și conduce în locul tatălui său pe ultimii ani.

În Iudeea se profețise ridicarea dintre evrei a unui Mesia care să elimine opresiunea din partea străinilor și, în același timp, din partea elitelor. Acest Mesia va face minuni, va vindeca orbi și șchiopi, și va aduce pacea peste întreg pământul. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest Mesia să fie un vânzător roman de catâri, un novus homo, un individ cu un început mediocru în cursus honorum-ul roman. Vespasian este unul din acei elevi de nota 8 care se strecoară prin toate intrigile de la...

În acest episod răspundem la întrebările voastre - chiar dacă nu continuăm povestea istorică din episodul anterior, sperăm să fie util și informativ. Le mulțumim celor care ne sprijină în continuare în ciuda defectelor noastre, și mai vizibile acum când vorbim despre ce ne întreabă lumea și despre ce ne trece prin cap. O să răspundem la întrebări diverse, inclusiv legate de felul în care pregătim podcastul, despre părerile noastre politice, despre cum preferăm să citim, sau despre de ce...

sau cei patru împărați erau trei și noi am vorbit despre ei. Bine, nu erau trei, dar mi-a plăcut mie mult de tot cimilitura. Vorbim de perioada de război civil de după domnia lui Nero, un război civil destul de scurt comparativ cu ce știm că pot romanii dar suficient de lung încât să producă o resetare a sistemului de conducere. Cu patru împărați care își împart un an, fiecare lăsându-și amprenta în societate într-un fel sau altul.

Suetonius ne spune că Nero își dorea faimă în perpetuitate și se pare că a obținut-o. Rămas în mentalul colectiv ca modelul tiranului nepăsător la nevoile celor din jurul lui. Nero cântând la liră în timp ce Roma arde pe fundal este o imagine cât se poate de emblematică. Doar că personajul e complex - poate chiar avantgardist din multe puncte de vedere. Ca de obicei încercăm să ne uităm pe mai multe dimensiuni la acest personaj - credem că există lucruri interesante de învățat din povestea lui.

Vorbim astăzi de două figuri legendare - una din ele care a rămas în istorie în ciuda insuccesului, iar cealaltă uitată de istorie, deși ar fi putut fi păstrat într-un capitol dedicat celor mai abili conducători de oști. Vorbim de Boudica și de Corbulo - Boudica, o eroină de film de Hollywood, the ultimate goth babe, iar Corbulo fiind doar un conducător de oști care și-a folosit inteligent avantajele și a devenit un individ respectat chiar de inamicii lui.

După ce Lucius Domitius Ahenobarbus, fiul Agrippinei Minor, este adoptat de Claudius, e doar o problemă de când, nu dacă Claudius și fiul lui, Britannicus, vor dispărea din peisaj. Cu o evoluție care ne amintește de mama Cenușăresei, dar cu mai multă eficiență, Agrippina construiește un împărat din Domitius, adoptat sub numele de Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus. Ni se pare fantastic cât de mult se călărește valul de popularitate al lui Germanicus; un adevărat populares, Nero ia fața...

Pentru un om care vreme de 50 de ani s-a luptat să supraviețuiască simulând incompetența, Claudius se descurcă excelent odată ajuns la cârma imperiului. Deși aparent imperiul era sărăcit de Gaius (Caligula), Claudius găsește suficiente resurse în punga imperiului să plătească pentru noi campanii militare. Cel mai mare cuceritor între Augustus și Traian (sau poate între Cezar și Traian), Claudius împinge imperiul roman mai departe. Dar o face el? E complicat.

Claudius este un om care vreme de mulți ani supraviețuiește în umbra marilor oameni - mereu prezent acolo, mereu dat la o parte, mereu ignorat. Pentru cineva care petrece jumătate de secol tulbure, într-o familie de oameni care o iau razna și-și omoară rudele la prima suspiciune că ceva e în neregulă. Claudius este un supraviețuitor. Cred că e prima persoană cu handicap destul de sever despre care vorbim în istorie - suferind de o boală neidentificată, Claudius este, cel puțin în ochii mamei...

Continuăm seria dedicată principatului roman cu urmașul lui Tiberius Caligula. După ce se folosește de ajutorul lui Macro, șeful gărzii pretoriene, Gaius Caligula preia conducerea oferind Romei jumătate de an de bucurie și trei ani de groază. Caligula e o poreclă pe care o purta micul Gaius, fiul lui Germanicus, în timp ce îl plimba tatăl lui în campanie în Germania, printre legiuni, unde devenise mascota unității - nimeni nu ar fi avut curajul să-i spună tânărului Gaius astfel în timpul...

Revenim după o pauză destul de lungă cu o discuție despre esența puterii primilor împărați romani. Cum au devenit Augustus și Tiberius unici conducători ai unei republici, cum au tăiat încet din drepturile guvernaților și au început să își construiască propriul stat pornind de la vechea Republică. Tiberius este cel care consolidează puterea princepsului primul cetățean. Sergiu sugerează că Tiberius este, în mod real, fondatorul dinastiei iulio-claudiene, pe care o antedatează cu Augustus.

Nu pun titlul pe care doream să-l pun pentru că aș fi introdus spoilere. Înainte de spoilere, însă, să vorbim despre acest episod. Ultimul din primul sezon de Podcastul de Istorie – vom face o pauză un pic mai lungă, cauzată de diverse lucruri care ne împiedică să înregistrăm în perioada imediat următoare. Vă mulțumim … Continuă să citești 100b – Modele feminine în republica romană