Dacă ar fi să recapitulăm lecțiile din criza samariteană ar putea fi sumarizate în prima strofă a poeziei lui Romulus Vulpescu, "Vine Vremea" ce exprimă chiar bine realitatea curentă: 'Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme / Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă / Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora / Cheamă, pleacă, vine, este!' În acest context, ultimii actori ai acestei producții existențiale am rămas noi: nici agresorul, nici cetatea asediată, nici liderii, nici profetul...

Conceptul probei finale nu este unul biblic ci mai degrabă apocrif. Dumnezeu n-are nevoie de o asemenea probă și nici presupusele lumi necăzute. Iar dacă acestea, prin absurd, nu s-au lămurit pînă acum care e treaba prin prea-zbucimata Terra, înseamnă că sînt cam căzute-n cap și nu merită se le mai menționăm. Gogorița cu ultima generație, care prin desăvîrșirea ei trebuie să-L îndreptățească pe Dumnezeu înaintea Universului, este în esență blasfemică și antihristică. Doar Hristos poate face...

Atunci cînd se declanșează o criză, care ar trebui să fie rolul liderului? În mod normal, datorită configurației contractului social statul se auto-sesizează și intervine pentru că cetățeanul, plătind "taxa de protecție", chiar se așteaptă să fie protejat. Însă și asta este o deșertăciune și goană după vînt pentru că aproape întotdeauna cei ce sfîrșesc a fi protejați sînt liderii, nu electoratul. Și cum cetățenii sînt ocupați cu supraviețuirea și devorarea celuilalt, liderii își fac de cap,...

“Omul invizibil” nu e doar capodopera SF a lui H.G. Wells dar și o anumită realitate existențială. Sigur că există oameni invizibili. Și nu-s puțini. Chiar faptul că nu-i vedem a devenit argument în sine. Dar de ce nu-i vedem? Rețelele de socializare au lansat acest "Hunger Games" narcisist după publicitate, vizibilitate, notorietate. Și cu toții am mușcat din iluzia fructului oprit: "dacă te vei conecta vei fi ca zeii". Însă "vizibilitatea este o capcană" (M. Foucault), iar datorită luminii...

O mare inflație ne paște, una în care avem prea multe răspunsuri la prea puține întrebări. Adevăratele interogații nu apar din senin, nesolicitate și neanticipate; ele se nasc pe fondul travaliului crizei existențiale, criză de care omul religios fuge ca necuratul de anafură. De aceea sînt bisericile pline de Nicodimi, oameni nenăscuți dar care, paradoxal, vorbesc, gîndesc, trăiesc și se hrănesc ... dar cu lozinci. Lozinca este o pseudo-realitate, un simulacru, exact ca soia cea imitatoare de...

Probabil că singurul caz particular ce poate deveni un mod de a trata o problemă universală este întruparea lui Hristos, ca răspuns la întrebarea "Unde este Dumnezeu?". Însă chiar și acest "profund incognito", cum se exprima Kierkegaard, tot o formă de comunicare indirectă este, Dumnezeu obscurizîndu-Se pentru a se putea descoperi. Revelația directă este imposibilă pentru că efectiv ar îngheța orice formă de comunicare. Dumnezeu ne lasă în schimb indicii și semne pentru a-L putea descoperi....

Într-o vreme cînd capitalul de încredere în cei care reprezintă autoritatea morală, politică, medicală, academică, etc a atins cote minimale, cînd noi am devenit multilateral îngustați nu dezvoltați, o interogație bîntuie blogosfera: pe cine să întrebăm? L-am întreba noi pe profet dar nu știm unde e profetul. Și dac-ar fi unul, atunci acesta nu ne-ar prezice viitorul (pentru că profetul nu e un fel de Hari Seldon) ci ar analiza prezentul, pentru că aparent asta e de fapt profeția: o exegeză a...

Elias Canetti aseamănă masele cu o cetate asediată de două ori: din exterior și din interior. Cu cît e mai lung asediul se întîmplă următorul fenomen: zidul începe să se subțieze iar pivnița să se lărgească. Dușmanul din interior e de vină. Care este celălalt, cel care nu e ca mine. În Samaria se murea de foame dar se mîncau între ei. Acum asistăm la o formă de canibalism verbal în care celălalt trebuie "anihilat" pentru ca eu să supraviețuiesc. Sau chiar la o formă de zombificare a...

În psihicul adventist opresiunea are un loc special. E un fel de monedă de schimb pentru negocierea relației dintre așteptător și Dumnezeu. Este absolut necesară și trebuie să vină ca ultimă dovadă a legitimității așteptătorilor ca popor ales. Doar că în noua configurație actuală, opresiunea a căpătat alte valențe: e deja aici și complet diferită de ceea ce se aștepta. Iar noi nu prea știm cum să reacționăm.

Cum se face că cei ce se considerau cei mai raționali dintre neoprotestanți au ajuns destul de iraționali? Sau cei care se erijau drept cei mai profilactici dintre creștini să se declare anti-vaxeri? Iar cei ce se jurau că sînt cei mai luminați dintre evanghelici să devină anti-știiință, iar cei mai profetici dintre toți să se transforme-n niște conspiraționiști? Cum se explică această mare taină, această vrăjire colectivă?

În semiotica adventistă "văgăunile munților", "peșterile" și "stîncile întărite" (Jud. 6,2) reprezintă semne escatologice, realități viitoare ce au să vină peste prigoniții Domnului. Problema e că atît de orbiți putem fi de literalismul interpretărilor încît să ratăm prezentul. Dacă persecuția deja a început (sigur, o altă persecuție pentru altfel de oameni) și nu ne-am dat seama? Dacă ne ascundem deja prin văgăuni, peșteri și stînci?

Atunci cînd ne simțim suspendați între cele două realități, tentația este să abandonăm una în favoarea alteia, iar, de obicei, minunile sînt invocate ca zarul norocos în aleatoria ruletă a vieții. Dar cum minunile nu ne întrerup defel cotidianul, atunci le inventăm. Exact ca-n Evul Mediu, ca hrană ideologică pentru masele supersițioase, pseudo-narațiuni prezentate cu nonșalanță de la amvoane sau prin alte medii de comunicare. Rezultatul? Obscurizarea realității obiective și acutizarea...

Ce faci atunci cînd realitatea imaginată este contrazisă de cea obiectivă? Unii o contestă direct și se retrag comfortabil în hruba plăsmuirilor și închipuirilor cu care au fost hrăniți sistematic. Alții, în schimb, găsesc resursele necesare pentru a confrunta această realitate, eventual, chiar s-o schimbe pentru ei înșiși și cei din jur. Însă pentru asta ai nevoie de narațiune. Dar care e, astăzi, narațiunea?

Dacă ar exista o trăsătură comună a așteptătorilor, n-ar fi speranța ci teama. O frică denominațională inoculată prin narațiuni plăsmuite și livrate de mijlocitorii între sacru și profan, care paradoxal, folosesc frica pentru a ne vindeca de ea. Și dacă ar exista un păcat de neiertat ar fi acela de a stimula și exacerba fricile primordiale ale așteptătorilor. Pentru că se uneltește împotriva lui Hristos care a zis "Nu vă temeți!"

Cînd haosul înlocuiește ordinea, prima reacție instinctuală este evadarea sau retragerea. Te retragi în matrițe și forme mentale familiare, stabile. În noua realitate pandemică, absolut inedită, e nevoie de o "figură" familiară. Și așa se explică, poate, obsesia cu papalitatea și decretul, adică retragerea în imaginar ca mecanism de apărare în fața realității.

E dificil să vorbești de repere într-un spațiu în care pe de-o parte se pretinde că este dominat de dictonul protestant "sola scriptura" în timp ce în realitate este condiționat de surse alternative de autoritate. Pentru majoritatea busola este fie apocalipsa, decretul și papalitatea, fie doctrinele, profetul și organizația. Și cu toate aceste trebuie să găsim sau regăsim busola, dacă intenționăm "să trecem în partea cealaltă".

Fiind învățați să viețuim sub permanenta presiune că sîntem evaluați de către forțe exterioare nouă, îngerul raportor, judecata de cercetare, etc., am ratat oportunitatea de a fi onești cu noi înșine de a ne evalua singuri condiția existențială și spirituală, conform îndemnului biblic din 2 Corinteni 13,5. Dar care să fie criteriile pentru o asemena autoevaluare?

Atunci cînd confundăm călătoria existențială cu cea denominațională ne facem un mare deserviciu și ne izolează și mai mult de realitate. Cele două se pot intersecta, nu se exculd reciproc, dar nu sînt identice. Pentru că este posibil să călătorești o viață întreagă din punct de vedere denominațional fără să te clintești un milimetru din punct de vedere existențial-spiritual. Iar Nicodim se va scula alături de noi la judecată și .... Dar să nu anticipăm. Întrebarea de fond este dacă navigăm...

"Să trecem în partea cealaltă" este provocarea lansată de Isus, încă de acum aproape 2000 de ani, pentru toți cei ce așteaptă pasiv venirea împărăției cerurilor. Este o invitație la dinamism și militantism, la mobilizarea de a ne asuma riscul în a ne îmbarca într-o experiență personală, temporală, existențială în direcția indicată de Hristos. Sau acceptarea paradoxului de a ne grăbi în așteptarea noastră.

Primul episod introduce noua serie și de ce este necesară dezbaterea despre sfîrșit. Însă nu ca discurs speculativ despre perspective escatologice deterministe ci mai degrabă ca interogație personală de genul "ce înseamnă a fi așteptător în secolul 21".

Omul dorește să colonizeze spațiul însă nici măcar nu se poate coloniza pe sine. Dacă ar face-o ar descoperi că viața sa (bios) este iremediabil contaminată și limitată pe acest pămînt, problemele exterioare ale lumii nefiind decît externalizarea haosului său interior. Hristos a venit să ofere o altă viață (zoe), singura capabilă să-l transforme pe om dintr-o specie parazitară într-una superioară. Însă prețul transformării este crucea lui Hristos ca antidot al condiției alienate a omului.

În penultimul episod al seriei Nebunia Crucii vom vorbi despre mormîntul lui Laie Chioru, mitul pocăinței, condiția de argat pe tarlaua religiei, porcul, iedul și vițelul, precum și despre vioara bunului Dumnezeu sau în alte cuvinte, cum S-a întors Domnul spre noi.

Criza de identitate a omului este generată de sentimentul alienării care la rîndu-i este întreținut de absența realității rădăcinilor. De aceea omul are nevoie de mitul originilor (zeii, moleculele, extratereștrii, etc.) pentru a răspunde la întrebarea "cine este?" Isus răspunde la ea altfel, prin asta inițiind adevăratul mit al originilor, "un om avea doi fii" (Luca 15,11), descoperindu-Se astfel ca părintele universal al speciei umane.

Isus a venit să-l salveze și pe Dumnezeu din captivitatea ideologică în care a fost închis și păzit de-a lungul mileniilor de către cei doi cerberi ai Leviatanului acestui pămînt, politica și religia, crucea fiind revelația de sine a lui Dumnezeu, nediluată, nemediată, directă, materială, concretă, deplină și definitivă.

În prezentarea nr. 20 discutăm despre divina nebunie sau cum altfel să explicăm de ce s-a coborît Dumnezeu printre noi doar ca să sfîrșească răstignit pe-o cruce