În liniştea de aur a serii, omul ară… Şi plugul greu, şi boii, şi el, par jucării De lemn pe şahul negru şi verde din câmpii: Deasupra lor domneşte un cer de primăvară. În brazda răsturnată, din care germinară Atâtea azimi albe – dar pentru alţi copii, Adânc înfige fierul, şi-n gânduri cenuşii Se-opreşte, frânt în două de truda seculară. Dar n-a văzut alături, tovarăşa mai mică, Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică, Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu. Şi-acum când noaptea şterge furnică, om şi zare, Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu Ce ară, orb ca dânsii, întinsa înstelare.