Sunt eu, fetița asta serioasă Ce stă pe-un scăuieș, cuminte, Strângând la piept, cu mâinile-amândouă Păpușa nouă, De care încă-mi mai aduc aminte? (Avea rochiță albă, de mătasă.) Mi-e milă de mânuța ei, De trupul mic, și firav, și puțin: Mi-e milă ca de-un copilaș străin Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei... Pe vremea ceea nu mă cunoșteam, - Oglinzile erau așa de nalte! O dată doar, în luciul unui geam Am bănuit o clipă chipul meu, Am prins în ochi surâsul celeilalte Și n-am știu că-s...

Înnalt şi-ngândurat ca visătorul, Stând între cer şi-ntre pământ stingher, Crescui şi eu din veşnicul mister Din care toate îşi pornesc izvorul. Când seva urcă-n trunchiul meu de fier, Adâncul îmi trimite-n foi fiorul Şi simt că-n mine năvăleşte dorul Pământului de-a fi mai lângă cer. Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie Şi svonuri tainice din infinit O gură fac din fiecare foaie. Şi-n freamătul de foi nelămurit, Cu şoaptele veciei se-ntretaie Suspinele pământului trudit.

Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le dac-au fost clipe În care n-au ştiut să-ţi spună, În care n-au putut să-ţi dea Atât cât ar fi vrut, Atâta – cât poate doru-ţi le cerea În dragostea, În îndoiala, În deznădejdea unei clipe... Iubeşte-mi mâinile Şi ochii Şi iartă-le nevruta vină Că prea târziu veniră-n cale-ţi Şi prea curând se duc de tot... Dezleagă-mi sufletul de vină Că în curând n-am să-ţi mai pot Aduce-n mâini Şi-n ochi Durutul, Târziul zâmbet de lumină...

Dragostea mea, ancoră grea, ține-mă strâns; toate mă dor: gura – de dor, ochii – de plâns. Vântul cazu – - poate că nu, dar s-a făcut liniște-n cer, fără puteri, ca la-nceput. Nu mai visez pași pe zăpezi, urme de vulpi; nu mai sunt flori, sufletul lor doarme în bulbi. Singurățăți… Nu mi te-arăți, nu-mi trimiți vești. Cât fără rost. Oare ai fost? Oare mai ești?

Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră...

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsună de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi şi ceva la ureche încet, nespus de încet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume cu toate că asculta şi el. Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam. De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină şi-şi miscă geana parca-ar zice că ea ştie ceva, ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar.

Razele lunii, Molcom căzând, Apele mării adânci nu turbură. Sufletul meu A şoptit: Te iubesc. Dar şoaptele sufletului, Molcom căzând, Apele adâncii tăceri nu turbură. Atunci Prin întomnare, Ai plecat, Lăsându-mi sufletul gol, Ca toamna, Atotveştejitoare. Când te-ai desprins de mine, Am rămas Ca un copac, Din care cea din urmă frunză Au luat-o Vântul, Toamna, Vremea… Mi-am dojenit sufletul Că nu m-a lăsat să-ţi vorbesc… Ai revenit, Ca un ecou, mult prea îndepărtat, Al acelei îndepărtate...

În liniştea de aur a serii, omul ară… Şi plugul greu, şi boii, şi el, par jucării De lemn pe şahul negru şi verde din câmpii: Deasupra lor domneşte un cer de primăvară. În brazda răsturnată, din care germinară Atâtea azimi albe – dar pentru alţi copii, Adânc înfige fierul, şi-n gânduri cenuşii Se-opreşte, frânt în două de truda seculară. Dar n-a văzut alături, tovarăşa mai mică, Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică, Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu. Şi-acum când noaptea...

Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune ? Arată ce te muncește ? Ce boală te chinuiește ? Fă-o cunoscută mie, Ca să-ți caut dohtorie. Te rog, fă-mă a pricepe Boala din ce ți se-ncepe ? Arată, spune, n-ascunde ! Da-mi un cuvânt și-mi răspunde: Spune, inimioară, spune Ce durere te răpune?

Leul s-a-mbrăcat odată Într-o piele de măgar, Să colinde ţara toată Din hotar până-n hotar, Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători) Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători. Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng Ca un biet măgar nătâng, Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc Şi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc. – Staţi, mişeilor! Ajunge, – că vă rup în dinţi acuşi! (Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.) Astfel vă purtaţi voi oare...

Dacă tu ai dispărea Într-o noapte oarecare, Dulcea mea, amara mea, Aş pleca nebun pe mare. Cu un sac întreg de lut Şi-o spinare de nuiele, Să te fac de la-nceput Cu puterea mâinii mele. Lucru lung şi monoton Să te înviez, femeie, Eu, bolnav Pygmalion Hai şi umblă, Galatee! Dacă tu ai dispărea, Fi-ţi-ar moartea numai viaţă, Dulcea mea, amara mea, Aş pleca în ţări de gheaţă. Să te fac din ţurţuri reci Să te-mbrac în promoroacă Şi apoi să poţi să pleci Orişiunde o să-ţi placă... De-ai cădea...

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.

Costina Cheyrouze, actriță TNB, citește o poezie din patrimoniul național românesc.